When the sun is going down

Strada era pustie și sunetul pașilor ei se auzea ca un ecou al vremurilor de demult. Vântul bătea ușor, făcând frunzele copacilor să tremure la fiecare adiere.

”Și noi suntem exact ca aceste frunze” gândi ea. ”Ne naștem, creștem, trăim cele mai frumoase clipe din viața noastră, apoi începem încetul cu încetul să ne ofilim și ajungem să ne dorim cu ardoare să mai trăim măcar o zi. De ce toți se tem de moarte? Mie nu mi-e frică de moarte. Știu că va veni într-o zi, că totul se va sfârși și voi zace la câțiva metri sub pământ și, odată cu trecerea timpului, nimeni nu își voi mai aminti de mine. Mathilde Wagner va fi doar un simplu nume scris pe una dintre miile de pietre funerare.”.

Deodată, un țipăt o trezi din visare. Se dezmetici rapid și începu să alerge din partea din care venise țipătul.Rămase șocată să vadă o siluetă zăcând într-o baltă de sânge la câțiva metri în fața ei.

Toată seara încercase să scape de silueta aceea neagră care o urmărea. dar, orice ar fi făcut, rămânea la câțiva metri în spatele ei. Mai avea puțin și făcea o criză de nervi. Cine era acea persoană? Și ce voia de la ea? Oare ar fi trebuit să-i trimită o bufniță lui James? Nu, probabil fratele ei ar crede că a înebunit. Cine să o urmărească pe ea?

Deodată, un gând îi trecut fulgerător prin minte. De ce să nu afle ea motivul pentru care era urmărită? Era expertă în Legilimanție. Nu avea ce pierde dacă încerca. Așadar se întorse brusc cu fața spre silueta în negru și-l privi drept în ochi. Dar în următoarea fracțiune de secundă văzu o străfulgerare și auzi un glas bărbătesc spunând calm ”Sectumsempra”. Și apoi un țipăt. Zâcea nemișcată pe asfaltul rece. Încercă să fugă după el, să strige, dar trupul ei nu o mai asculta. Simți îngrozită cum gura i se umplea cu sânge și cum se sufoca încet.

Se apropie tremurând de acea siluetă și observă cu groază că avea o tăietură urâtă de la baza urechii drepte până la sânul stâng. Rochia decoltată de vară lăsa să se vadă în întregime rana deschisă. Deodată, se uită mai atent și o recunoscu. Era Melanie Hamilton, sora lui James Hamilton, unul dintre cei mai buni prieteni ai ei.

Trase aer adânc în piept și încercă să-și aducă aminte ce vrăji de vindecare știa. Ce naiba, doar făcuse un curs de prim ajutor, trebuia să fie în stare să o ajute. Îți scoase tremurând bagheta,se aplecă și începu să bolborosească niște cuvinte greu de înțeles.Încercă timp de câteva minute să-i oprească măcar sângerarea, dar fără succes.

”La naiba! Cum pot fi atât de proastă? Sunt niște simple vrăji de prim-ajutor. Le-am mai făcut de multe ori și mi-au ieșit bine.”. Dar o voce din capul ei îi șopti:”Da, dar atunci nu depindea viața nimănui de tine. Acum cineva o să moară dacă tu nu reușești să faci vrăjile. O să moară din vina. Una dintre persoanele la care ții o să moară din cauza incompetenței tale.”

Mai trase o dată aer în piept și își spune: ” Nu. Chiar dacă sunt Viperină, nu am o plăcere deosebită în a vedea oameni murind. În orice caz, nu oameni la care țin.”. Se mai aplecă o dată peste silueta care zăcea pe asfalt și începu să bolborosească. Lacrimi mari de neputință îi apăreau în ochi. Dar, când se pregătea să renunțe, văzu că sângele nu mai curge și rana se închidea. Reușise. În sfârșit reușise. Și acum ce se presupunea că trebuia să facă? Să o ducă la Sf. Mungo? Nu, din moment ce fusese aproape omorâtă era clar că cineva nu o vroia în viață, și primul loc unde ar căuta-o după ar fi Sf. Mungo. La reședința familiei Hamilton? O altă idee prostă, toți ar lua-o pe ea la întrebări și chiar nu avea chef să dea explicații nimănui. Bingo! Găsesise unde o putea duce pe Melly: la ea acasă! Locuia singură și nimeni nu va ști că este acolo.